1989

Aveam 12 ani. De la școală mergeam direct la mama Ani, care stă la două staţii de tramvai distanţă. Îmi făceam lecţiile, mâncam de prânz, ne băgam la somn și mă prefăceam ca dorm până adormea ea ca să-mi văd de treburile mele. Una dintre treburile de care îmi amintesc este că am decupat din perdeaua albă de la fereastra din sufragerie bucata care îmi trebuia ca să îi fac o super rochie de mireasă păpușii de 99 de lei, imitaţie ridicolă de Barbie. Nu eram chiar cea mai deșteaptă și mai responsabilă fiinţă.

Când se apropia ora 15.00, ora la care se întorcea mama de la serviciu, începeam să sun ca bezmetica acasă, să mă eliberez din temnița bunicilor. În ziua aia, la cofetăria de lângă casă, unde aveau numai prăjituri Corina, era lume din luminăție. Nu stăteam la cozi, nici ai mei nu stăteau, nu știu ce naiba mâncam, în general. Cartofi prăjiți la prânz, pâine cu o margarină absolut odioasă și ceai seara. Cred că am întâlnit vreun coleg la coada aia, și de rușine că eram atât de elitiști încât n-aveam dupa ce bea apă, am stat și eu. Nu știam pentru ce, zvonul era că au adus lămâi. Ningea, nu aveam mănuși, am înghețat eroic până mi-a venit rîndul, dar sacrificiul mi-a fost răsplătit. Nu cu lămâi, pe care le uram fiindcă în toate prajiturile, din lipsă de arome și E-uri capitalist-decadente, se punea coajă de lămâie rasă. Se dădeau banane, frate! Unul sau doua buchețele de banane verzi și sfrijite, de mai mare mila. Nu-mi amintesc de când nu mai văzusem banane, însă trecuseră ani buni, suficient încât să nu mai știu că bananele comestibile trebuie să fie galbene. Mama spunea că trebuie puse undeva la căldură, să se mai coacă. Dar căldură nu aveam, iar răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte, așa că în două zile am îndesat în mine toate bananele alea crude, care îmi făceau gura pungă.

Aveam jurnal, nu știu de ce, că până la a avea secrete am mai dus vreo 4 ani. A doua zi am scris în jurnal despre prada mea de la cofetărie și despre cum îmi propusesem să mănânc câte o banană pe zi, ca să-mi ajungă mai multă vreme. După prânz, m-am trezit cu mama la mama Ani, fusese la miting. A șușotit toata ziua cu bunicii, până seara târzior, când a venit Victor să ne ia cu mașina. Voiam acasă să-mi mănânc bananele verzi.

In dimineața următoare m-au dus la mașină înfășurată într-o pătură și mi-au spus să stau cumințică întinsă pe bancheta din spate, ca un sac de cartofi, până ajungem la mama Ani, că se trage. M-am prins că s-a întâmplat ceva grav, toată lumea era îngrijorata, era program la televizor ziua în amiaza mare și am auzit ca dictatorul a fugit și a căzut comunismul. Eram confuză, așa că am scris în jurnalul meu, caligrafic și senin, că nu putem face asta. Toată lumea știe că Orânduirea Comunistă vine după Orânduirea Capitalista, deci, dacă a căzut comunismul, wtf?! Acum involuăm?!

Mama Ani stă la etajul 9, destul de aproape de Faur Poarta 4. Se trăgea la Faur, sau așa se auzea. Dar mă simțeam în siguranță acolo, sus.

Acasă au urmat seri pe întuneric, la lumina unei lumânări. Umblam de-a bușilea, de frică să nu ne nimerească vreun glonț rătăcit prin geam. Etajul 2 nu era tocmai safe. Se auzeau uneori împușcături, zgomote care semănau a mitralieră, le știam din filmele văzute ilegal la video. Noaptea treceau pe stradă Dacii negre, cu aceleași zgomote războinice și cu oameni care strigau la portavoce să nu bem apă, că e otrăvită.

De Craciun s-au încălzit caloriferele și s-a făcut liniște. Ne-am uitat ca proștii la televizor toata ziua, meteahnă cu care am rămas, se pare, până în zilele noastre. Mutre nemaivăzute. Tovarășul Iliescu, cu un fel de rictus vulpesc, părea să fie noul tătuc. Probabil pentru că dădea din mână ca Ceaușescu. Ne-a spus că aștia doar au întinat nobilele idealuri ale comunismului, de m-am mai liniștit un pic cu involuția. Mircea Dinescu avea un pulover exotic rău, negru cu dungi subțiri, colorate și era și el exotic. Sau exaltat, mă rog. Și Petrică, seful catedrei de mecanica fluidelor din Poli, pe care parcă îl știa Victor de la ceva băute cu Lică, prieten drag de familie. Petrică era mișto. Avea el un șarm, o eleganță casual în puloverul ăla roșu al lui. Și un zâmbet naiv și bun.

Spre seară, ai mei au lăsat prostiile și s-au apucat să termine sarmalele rămase pe jumătate nefăcute. Eu am rămas la televizor. Era un film cu Sergiu Nicolaescu (film, frateeee!) în rol de boxeador, pe care il intrerupea din sfert în sfert de oră un domn care ne spunea să rămânem în fața televizoarelor, că urmeaza un comunicat important pentru țară. Când a venit comunicatul, ai mei erau tot la sarmale.

Nu mai vazusem niciodată un mort. L-am vazut atunci pe Ceaușescu, prim plan cu chipul galben ca ceara și ochii înghețați. “Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu au fost condamnati la moarte si confiscarea averii. Sentința a rămas definitivă și a fost executată”. Am inghețat și eu. Câteva luni mai târziu, pe ușa camerei mele aveam poze cu de-acum domnul Iliescu și dintotdeauna domnul Roman. Viața merge înainte.