A apărut casa care nu e constructie. O fi garaj pentru unicorni?

Cu toată ţâfna mea pe teme politice, n-a reușit nimeni să mă facă să ma apuc de trolling. Zilele astea a reușit Bogdan Stoica, fotograf și blogger pe care îl urmăresc fiindcă în general scrie cu har și cu prostii. Cu  postarea asta despre casa care nu e constructie, pe care, cu naivitatea mea demnă de o cauză mai bună, am încercat să o combat politicos la fața locului, fiind ea dezinformare și instigare la nerespectarea legii. Doar că parerile calificate și suportul legal la care fac referire par să tot dispară miraculos din pagină, așa că am început ușurel să o iau și personal, că profesional o luasem deja.

Ideea este că niște oameni s-au gândit să reinventeze locuirea cu produsul lor, făra a-și pune problema că inventată fiind ea de multă vreme, cel mai probabil este deja reglementată. Întâi prin legea 50/1991 (Legea autorizării construcțiilor) care în articolele 1, 2 și 3 spune că absolut orice construcție, fie ea platformă betonată, baracă de organizare de șantier sau un chioșc de flori, poate fi executată numai în baza unei Autorizații de Construire.

Dar iată, reinventatorii locuirii văd lucrurile altfel:

Fără autorizaţii de construcţie

Casa nu are fundaţie, prin urmare nu are nevoie de autorizaţie de construcţie, ci de cel mult de un aviz de amplasament (în funcţie de primărie).

Casa nu are fundație?!

No shit. Acum, cei care nu activează în domeniul construcțiilor vor trebui să mă creadă pe cuvânt că nu există, nici în legea 50 și nici în cele 644 de reglementari conexe privind calitatea în construcții vreo derogare de la obligativitatea Autorizatiei de Construire pentru case fără fundație. Bine, nici case fără fundație nu există în România, fiindcă spre deosebire de americani, noi nu vrem să ne zboare casele în Oz și avem niște legi ca să împiedicăm asta. Dealtfel, containerul ăsta nu stă nici măcar în poze pe un norișor roz, ci pe o fundație care mai mult ca sigur nu are adâncimea de îngheț și pare făcută din borduri. Că soluția minimă acceptabilă pentru amplasarea unei barăci – o platforma de beton – ar fi avut și ea nevoie de Autorizație de Construire.

Aviz de amplasament?!

Avizul de amplasament nu se emite de către primării, ci de către furnizorii de utilități (apa / canal, gaze, curent electric etc.) atunci când începi procedura de autorizare, iar rolul lor este să confirme că nu-ți amplasezi tu casa fix pe vreo magistrală de-a lor. (Legea autorizării construcțiilor 50/1991, articolul 5). Avizele de amplasament nu au cum să înlocuiască Autorizația de Construire pentru că sunt, pur și simplu, altceva. O altă etapă din procesul de autorizare.

Relocare rapidă

Să zicem că avansezi în carieră sau îţi schimbi pur şi simplu job-ul şi trebuie să te muţi în alt oraş. Dacă ai o casă mare construită clasic, este foarte greu să o valorifici. Această casă poate fi relocata imediat în alt oraş, pe un teren minim amenajat, iar terenul din vechea locaţie poate fi foarte uşor monetizat. Casa noastră o poţi muta oriunde.

Și utilitățile?

Adică în afară de cazul în care îți propui să îți exerciți funcțiile biologice în boscheți pentru tot restul vieții (sau al vacanței, daca vrei să folosești invenția asta pe post de casă de vacanță) și să faci din când în când un duș pe la prieteni, casa asta așa frumos amenajată va avea nevoie de branșamente la utilități. Măcar pentru alimentare cu apă, canalizare și energie electrică, nu? Iar pentru branșamente la utilități ghici ce îți trebuie? AUTORIZAȚIE DE CONSTRUIRE! Urmezi procedura legală, obții avizele de amplasament de la furnizorii de utilități, le depui împreuna cu documentația pentru Autorizația de Construire și când obții autorizația poți solicita branșamentul. Pentru care se face un proiect de către o firmă acreditată de furnizorul de utilități, că nu poate oricine să vină și să înțepe o țeavă.

Economii

Datorită spaţiului mic, cheltuielile cu întreţinerea casei sunt mici. Pe de altă parte, alegând să trăieşti într-o locuinţă mică, înseamnă nu doar să faci economii de ordin financiar, ci şi să revii la moderaţie. Înseamnă să faci o mare economie de energie. Energia ta.

La 1000 euro / mp?!

E bine totuși că ne economisim energiile, că de bani nu prea se pune problema. Produsul care reinventează locuirea costă 40.000 euro și are 40 mp. Adică 1000 euro / mp.

În condițiile în care, în momentul ăsta, să îți faci o structura (la roșu) costă 250 euro / mp și finisajele încă 200 euro / mp. N-ai proiect, deci mai dai  încă 30 euro / mp pe proiect, cu mențiunea că ăsta e un tarif cam de firma de proiectare cea mai tare din parcare. Tot nu știi ce tablouaș sa-ți pui pe perete, dar te simți generos, mai pui încă 10 euro la prețul de proiectare deja umflățel ca să îți facă și un proiect de amenajare. Facem un calcul simplu și am ajuns la un fabulos 490 euro / mp, cu casa proiectată până la ultimul detaliu, finisată, dar nemobilată. E, aici nu știu ce să zic… având în vedere că mobilierul și decorațiunile propuse sunt IKEA, Zara Home, Mobexpert, JYSK, Casa Rusu și nu Versace Home, să tot fie vreo 2-3000 de euro?

Să recapitulăm, deci.

Proiect constructie + amenajare (30+10) x 40 = 1.600

Construcție la roșu                               250 x 40 = 10.000

Finisaje                                                       200 x 40 = 8.000

Mobilier                                                                     = 3.000

TOTAL GENERAL                                                    = 22.600 

Dacă totuși am achiziționat containerul minune cu 40.000 euro, e bine că ne-am economisit energiile, o să avem nevoie de ele. Vine poliția locală cu disciplina în construcții, că avem o construcție fără autorizație, nu? Proces verbal, amendă între 3.000 și 10.000 lei și intrare în legalitate. Presupunând că nu am amplasat, totuși, casa pe o țeavă de gaze sau sub o linie de înaltă tensiune, putem intra în legalitate după efectuarea unei expertize pe lucrările deja executate fără autorizație. Construcția e prea mică pentru a aplica un tarif pe metru pătrat pentru expertiză, cred că sub 300 euro expertul nici nu se dă jos din pat.

Pentru simetrie, recapitulam și aici

Produsul lor                           = 40.000

Amendă                                    = 2.000

Expertiză                                    =  300

TOTAL PRODUS MINUNE  = 42.300

Felicitări, tocmai ai achiziționat un produs la un preț aproape de două ori mai mare decât face. Adică umblând după câini cu covrigi în coadă, ai rămas cu gaura. De la covrig.

Pe de altă parte, pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, dacă în loc să ți se spună

Dă-mi 40.000 euro și îți dau o casă la cheie, care n-are nevoie de autorizație

ți se spunea

Dă-mi 40.000 euro și îți înființez o firmă pentru care n-ai nevoie să depui declarații fiscale și să platești impozite

așa-i că ai fi zis că e prea frumos să fie adevărat? Că e o înșelătorie la mijloc?

Pentru că este. Necunoasterea legii nu exonereaza de raspundere. Și unicornii nu există.

Supă de creveți

Nu, doamne ferește, nu împart rețete.

Am zis să ies și eu un pic din zona mea de confort și în săptămâna de vacanță a Irinei să dăm o fugă pân’ la munte. În timpul săptămânii, că în weekend nici nu vreau să mă gândesc ce e pe Valea Prahovei. Sinaia, desigur. Din reflex, am încercat să fac rezervare la Hotel Sinaia, că acolo am stat cel mai des când eram mică, doar că era all booked. La fel și celelalte hoteluri care îmi sunau cunoscut din copilărie. Zappam pe booking.com când mi-a sărit în ochi imaginea familiară a piscinei de la râvnitul dar ocupatul Hotel Sinaia, mai nou Rina. Hotelul Cerbul, de vizavi, și el tot Rina, mai avea două camere libere și se lăuda și cu piscina vecinilor, așa că s-a adjudecat pe ultima sută de metri.

Cazat, vizitat Peleș, fuga la piscină. În recepția piscinei forfoteau dudui în halate albe și papucii standard ai hotelului. Evident că am venit fără halate, prosoape și papuci. Și vazând atâta grație în jur, parcă nu mi-a venit să fim noi singurele care își expuneau fizicul doar în costum de baie preț de 5 metri, cît aveam de mers prin recepție. Normal că au și halate pe-aici, zic, și îi cer mamaiei de la recepție două halate. M-a măsurat cu o privire uimită și a plecat sa ne aducă halate. S-a întors cu niște cărpe de o culoare nedefinită, roase pe la guler și buzunare până la gaură, pe care n-am putut decât să le refuz cu cel mai amabil zămbet cu putință, că așa sunt eu, drăguță.

Next stop – vestiarul. Ușor de găsit, scria pe ușă. Deschid ușa și înfig pe această cale clanța într-un fund tânăr aflat în drum. Popoul bombăne ceva, dar nu aud bine de zgomotul de fond. Închid ușa, fac stînga-mprejur, întreb la recepție unde s-o fi mutat vestiarul și n-au mai mutat și plăcuța de pe ușă. Mi se indică tot ușa cu popoul și de data asta o deschid mai cu grijă. Dap, intrasem unde trebuie. Doar că ușa se deschidea în colțul camerei și își descria arcul regulamentar de cerc în singura suprafață libera, neacoperita cu dulapioare și băncuțe. Ghinion fantastic, tot acolo în colțul ălă era și foehnul. Așa că dacă o puștoaică folosea uscătorul de păr nu mai puteam deschide ușa decât făcând victime. Ne strecurăm până la urmă și în vestiar și în costumele de baie și suntem gata de treaba.

Deschid ușa piscinei și mă izbește un aer de saună. Urăsc sauna. Mă fac roz ca un crevete și mă sufoc. Probabil aerul ăla chiar vine de la sauna învecinată cu piscina, să insistăm totuși. Irina e toată un zâmbet, nici o șansă sa scap, plus că nici eu nu renunț chiar așa, cu una cu două, la o bălăceala. Văd jos piscina, în toată splendoarea ei de 50 metri pătrați pe care mi-o aminteam. Doar că eu mi-o aminteam pustie, iar acum colcăiau lejer vreo 50 de persoane prin ea. Nu ne dăm bătute, coborâm, trecem pe lânga jacuzzi – plin și el – și intrăm în apă. Apa – calda. Pe la vreo 35 de grade, așa, bunuță. Doar că odata intrate și având disponibil cam un metru pătrat de persoană, îmi dau seama că nu e loc de dat din mâini. Ok, Irina e subțirică, se strecoară. Eu îmi iau niște picioare serioase în coaste și hotărăsc că voi experimenta statul pe poante în piscina de 1.50 m adâncime. Și stau așa, ca proasta, mă uit în jur și mă întreb de ce plm nu limitează ăștia accesul la piscină la un număr decent de persoane care s-o poată și folosi cum a fost ea gândită să fie folosită. Și mai încep să mă întreb și dacă nu cumva, dată fiind inflația de înotatori de vacanță și circulația nu tocmai generoasă din jurul piscinei, încăperea ar trebui să fie considerată sală aglomerată și ar trebui să aibă mai multe evacuări or smth. Citesc cu apa șiroind pe ochi afișul mare de pe perete – sariturile interzise. Phiiii, ce bine, mă gândesc, în timp ce îmi sar în cap din toate direcțiile jivine mari și mici. Deși procentul de jivine mici e cam de 70%, bag de seamă ca nici ăi’ bătrâni și amatori de șaorme nu se dau în lături de la sărituri de-alea usturătoare. Îi propun Irinei o pauză în jacuzzi. Maximum 4 persoane, maximum 20 de minute scrie pe perete. Doar că de o oră, de când am venit, în jacuzzi zac aceleași 4 morse obosite. Mă întorc blazată în supa călduță și stau în continuare pe poante, cu câmpul vizual ocupat complet de colace colorate abandonate de jivinele mici.

Irina e happy. Eu sunt un crevete într-o supă insalubră mintal.

 

Prinţese de București – Castelul Peleș

De când mă știu, vacanţele mele erau împărţite între Mamaia și Sinaia. Când mi-a venit rândul să dau mai departe moștenirea de bucureșteancă următoarei generaţii, am rezolvat repede cu Mamaia. I-am prezentat-o Irinei când era în burtă la mă-sa și anul următor, la 9 luni. După o enterocolită pe care am împărţit-o frăţește toţi cei șase membri ai familiei prezenţi în sejurul ăla, plus vecinii de balcon de care ne separa intim doar o balustradă din inox, am căutat zări mai sanatoase pentru minte și pentru corp. Și nu ne-am mai întors niciodata la Mamaia aia a mea. Probabil fiindcă nici nu mai era demult acolo.

Pe Sinaia în schimb nu m-am grăbit deloc să i-o prezint. M-am hotarât brusc, am găsit greuţ o camera și nu unde voiam, că, de, vacanţă la ăștia mici. Și am plecat. Eu, cu nostalgia copilărelii mele prin toate cotloanele celui mai preţios orășel de munte, ea, cu grija telefonului și a maimuţoiului care trebuia neapărat achiziţionat de la Petrom.

Nu-mi place să călătoresc. Dar dacă trebuie, măcar să fie toamnă. Nici cald, nici frig, neapărat lumina aia mieroasă și pădurile arămii. Pe măsură ce mă apropiam mi-a venit si dorul. De Sinaia, cu fachwerk-ul ei, de zidurile din piatră, de acoperișurile din tablă într-o anumită nuanţă de verde, de dantelăriile în lemn. Am găsit-o tot acolo, și destul de aproape de ce-mi aminteam.

IMAG0924

IMAG0923.jpgAcum, provocarea era să-i vând Irinei ceva cu care să înlocuiască pentru câteva ore telefonul. Plecasem de-acasă cu gândul la telecabină și fantezia lejer nerealistă că o luăm până la cota 2000, de-acolo traseu lejeruț până la Babele și înapoi jos cu telecabina în Bușteni. Dar înainte de toate, prințesele trebuie să meargă la Peleș. Și-a uitat și telefonul în camera, așa că am avut și șansa de a mai schimba două vorbe pe drum. Adica ea să bombăne că drumul e plictisitor, eu să o cert că poate n-ar mai fi așa plictisitor dacă și-ar mai ridica din când în când nasul ăla cârn din bocanci să se uite în jur.

La Peleș, următoarea frustrare – de ce sunt regii așa norocoși? De ce ei stau în castele și noi nu? Și colac peste pupăză, s-a mai și închis pentru curățenia anuala, deci nu putem decât să ne învârtim în jurul lui și să pozăm prințese. Care au hotărât că în lipsa norocului sus-menționat, acum va trebui să se mărite cu un rege ca să aibă și ea parte de castelul ei.IMAG0880

IMAG0905La o tură în jurul castelului – șoc și groază – niște dorei au avut diverse inițiative de a proteja elemente, considerate probabil vulnerabile, cu improvizații din policarbonat. Castelul Peleș, monument, simbol al Casei Regale, peticit cu policarbonat! Mai exact, cam tot ce avea potențial de a ține apa – fântâni, bazine decorative – a primit o umbrelă de plastic. Că ce să facem, ne punem și noi amprenta pe ce putem, cum putem, cu respectul caracteristic pentru valori.

IMAG0890

IMAG0883Am mâncat scump, mult și fără haz la restaurantul de la Economat. Dar măcar arăta mișto.IMAG0917

IMAG0919Gata. Acum la piscina. Care, am uitat să precizez, e prioritatea numărul 2 a Irinei. După telefon, evident.

Trei ani

N-am comentat, postat, share-uit nimic legat de Colectiv pana acum. Mi s-a părut că aș intra cu bocancii în rănile oamenilor.

Ieri, la trei ani de la Colectiv dar fără legătură cu subiectul, am auzit un prost spunând la radio că Noi suntem mult mai tari decât Vestul. Pentru că spitalele din Vest au de 10 ori mai multe infecții nosocomiale decât spitalele noastre. Că așa zic statisticile. Azi, la trei ani și o zi de la Colectiv, am citit o postare a lui Piedone care se victimiza că el, sărmanul, și-a dat demisia degeaba, autorizațiile de funcționare se dau dintotdeauna pe aceeași lege.

Și am avut revelația că suntem fix la fel de proști ca acum trei ani.

Acum trei ani, m-am uitat cu gura căscată la Piedone, care flutura mândru o fițuică spunând ca el e în regulă, clubul are autorizație de funcționare. Iar în urmatoarele zile m-am luat cu mâinile de cap ascultând toți păreriștii explicându-ne la televizor cine și ce ar fi trebuit să facă. Nenorocirile de-adevăratelea, ca asta, nu au o singură cauza, ci vin dintr-un cumul de factori.

Ce a mers prost?

  • S-A SCHIMBAT FUNCȚIUNEA UNUI SPAȚIU DIN PRODUCȚIE ÎN ALIMENTAȚIE PUBLICA (sau ce-o fi fost). Niște baieti s-au hotărât să deschidă un club. S-au dus la primărie, care le-a dat fițuica aia cu care se lăuda Piedone – Autorizație de Funcționare, în baza unei declarații pe propria răspundere. Doar că autorizația aia nu e doar o hârtie, ci are niște proceduri în spate. Rolul acestor proceduri este ca autoritățile sa se asigure ca stabilimentul indeplinește toate cerințele esențiale de calitate și respecta toate reglementările în vigoare cu privire la funcțiunea respectivă. Pentru asta, având în vedere că se schimba funcțiunea unui spațiu, ar fi trebuit sa se solicite Autorizatie de Construire pentru lucrarile de amenajare. Pentru care era nevoie de un proiect. Proiectul e asumat de niște specialiști și de un verificator, e supus avizării PSI și dacă îndeplinește toate condițiile, primește aviz PSI și ulterior Autorizație de Construire.
  • S-AU FACUT NIȘTE LUCRĂRI DE AMENAJARE. Cu lemn și bureți, cu sau fară arhitect, dar în mod sigur fără avizul de securitate la incendiu și fără Autorizația de Construire de la pct.1. Odată cu alea, ar fi avut și obligativitatea controlului calității pe parcursul execuției. Prin proiect s-ar fi specificat niște caracteristici ale materialelor folosite, s-ar fi stabilit niște căi de evacuare dimensionate și amplasate conform normelor, ținând cont de numărul de utilizatori. La recepția finală a lucrărilor ar fi venit pompierii și ar fi verificat că lucrările s-au executat conform proiectului avizat de ei și că materialele folosite au caracteristicile prevăzute în același proiect. Și abia atunci ar fi primit autorizație de funcționare.
  • S-A DESCHIS UN CLUB. Amenajat, cum spuneam, cu lemn si bureti, alese dupa criterii funcționale și financiare. Cu o singură cale de evacuare, insuficientă dacă ai de evacuat mai mult de 70 de persoane și prost conformată – cu denivelare la ușa containerului.
  • S-A ORGANIZAT UN EVENIMENT. Cu 400 plus persoane, dacă imi amintesc corect. S-a contractat o firmă care să se ocupe de efectele pirotehnice, iar pseudo-pirotehniștii ăștia au făcut show indoor, în spațiul ăsta șchiop, autorizat de orbi și surzi, folosind artificii pentru outdoor. Focul s-a propagat în ceva de ordinul secundelor, norocoșii de langa ușa containerului au dat să fugă, dar mulți s-au împiedicat de tocul denivelat neregulamentar. Au blocat singura evacuare și au rămas grămadă în cuptorul otrăvit.

65 DE MORȚI

145 DE RĂNIȚI.

Ce s-a schimbat de-atunci?

  • S-au înăsprit un pic categoriile de construcții supuse avizării PSI. Frecție la picior de lemn, având în vedere că noi nu de lipsa legislației de securitate la incendiu duceam lipsă, ci de aplicarea ei. Dealtfel, avem cea mai strictă legislație din Europa în acest domeniu, însa ca în toate domeniile, suntem iresponsabili de la vlădică la opincă.
  • ISU a plecat cu flamura-n băț în controale prin Centrul Vechi. S-au închis cam toate cârciumile și s-au dat termene de intrare în legalitate cu autorizațiile PSI. Un an, dacă nu greșesc. A fost anul ăla în care experții și verificatorii pe securitate la incendiu parcă dispăruseră de pa fața pământului. Dădeai cu tunul și nu-ți mai răspundea unul la telefon. Cârciumi, mari magazine de pe vremea lui Ceașcă, fabrici și uzine stăteau cu sabia deasupra capului. Era multă treabă și prea puțini specialiști. S-au mai înmuiat un pic condițiile de autorizare și s-a mai prelungit cu încă un an termenul de intrare în legalitate. A trecut și termenul ăsta. Azi sunt deschise din nou toate cele, cu un procent optimist de 10% dintre ele intrate în legalitate. Restul, cu echivalentul declarației pe proprie răspundere – afișul care te face atent că intri într-un local care nu are autorizație PSI. Intri, adică, pe răspunderea ta, că instituțiile statului atât au putut.

afis-isu

Nu am învățat nimic.

Nu am rezolvat nimic.

Și cum timpul trece, vom începe să uităm că NU S-A SCHIMBAT NIMIC.

 

De ce nu mai calc vreodată într-un oficiu poștal

Mi-a amintit Facebook despre Poșta Română cu care mă luptam acum trei ani. Fiindca aveam de trimis niște bani și atâta mă dusese capul – să-i trimit prin mandat poștal.

Așa că mi-am petrecut trei ore încercand să trimit un e-mandat și nu am reusit.

Primul oficiu poștal – Militari, ăla de care aparțin. În mod tradițional, patruzeci de persoane la coada singurului ghișeu care se ocupa cu asa ceva. Ori cinci minute bucata, nu era afacere prea buna, așa că mi-am luat bănișorii la spinare și am pornit spre zări mai prietenoase.

Al doilea oficiu postal – Piața Coșbuc. Nu aici, traversați vă rog, Poșta e vizavi. Mă uit în jur… scria Poșta Româna pe toți pereții. Dar zic să nu fiu hateriță, că e aproape, hai că n-o să crăp dacă trec strada. Deci traversez, doar ca să aflu că mandatele se pot trimite de la orice oficiu poștal in afara de ăsta. Că lor, în oficiul ăla amenajat ca o bodegă de anii ’80, nu le merge netul de 2 luni. Tot ca în anii ’80, doar că atunci, într-adevăr, nu mergea chiar deloc.

Al treilea oficiu poștal – undeva în fundul Rahovei. Gol, aerisit, două persoane la ghișeul cu mandate. Zic eu că l-am apucat pe dumnezeu de-un picior, dar tot 45 de minute mai târziu imi vine randul. Neah, păi ăsta e ghișeul de mandate online, nu de mandate electronice. Urmatorul la rând! Păi bine, zic, si alea electronice unde? (Lasă că nu înțeleg diferența dintre un mandat electronic și unul online… adică ăla online nu e tot electronic? Și ăla electronic nu e tot online? Poate se bagă în priză și apeși pe niște butoane, ca la IPod?) La ghișeul de alaturi, îmi raspunde iritată hârca de la ghișeu. Ma uit în jur și constat ca oficiul poștal cel gol când ajunsesem e acum plin ochi. Mă așez la celălalt ghișeu. După 20 de minute imi vine randul. Nu am completat formularul cum trebuie. Primesc alt formular. Pe care îl iau ca sa mi-l bag, desigur, direct în cur, că între timp s-a facut 4.30 și unii dintre noi mai tre’ să-și ia și copiii de la gradinita.

Că altfel, cine știe, poate vine vreun cuplu gay și ni-i adoptă.

 

Chimie și atât

Băi oameni, homosexualitatea nu e o alegere. Pe bune, cine ar alege asta?! Cine ar alege să le provoace părinților măcar juma’ de infarct când se duce acasă să le prezinte iubirea vieții de sex greșit? Cine ar alege să citească în privirea semenilor mai rezervați de fel în manifestări dispreț, repulsie, ură?

Nici boală nu e. I-ar fi găsit cineva un tratament numai ca să scape de privirile astea ultragiate.

Homosexualitatea este, pur si simplu. La vreo 500 de specii, parca? O statistică, o întâmplare, un complex de factori genetici, hormonali și în mică și nedovedită măsura, sociali.

Pe treaba cu hormonii recunosc că am avut-o întotdeauna în cap când mă gândesc la homosexualitate. Nu alegem de cine suntem atrași și de cine ne îndrăgostim, nu? Că daca am alege, n-ar mai fi lumea așa un cimitir de inimi sfarâmate în iubiri nepotrivite. Pe undeva, niște chimicale ne dictează ce avem de făcut și pe cine avem de iubit, iar întâmplarea face ca uneori chimicalele astea să potriveasca prost personajele.

Deci, când e de dragoste avem așa:

♥ + Dopamina – hormonul care controleaza centrul recompensei. Valul de dopamină e asociat cu un sentiment de euforie, emoție și (ha ha!) dependență. Te-ai simtit vreodata literalmente dependent de cineva? Îndrăgosteala și cocaina produc aceleași efecte pe termen scurt, datorită chimiei ăsteia.
+ Oxitocina – hormonul atașamentului. Ce zice creierul când crește nivelul de oxitocină? Că ți-ai găsit jumătatea și trebuie să ții cu dinții de ea. Sentimentul ăla mișto de apropiere, de încredere, sentimentul că legătura asta e dintotdeauna și pentru totdeauna… e oxitocină. Beneficiem cu totii de ea în primele etape ale iubirii, iar norocoșii o păstreaza și în etapele ulterioare.
– Serotonină – hormonul fericirii, în sfârșit. Doar că atunci când ne îndrăgostim, nivelul serotoninei scade și devenim agitați, nervoși și (un pic) obsedați. Nivelul scăzut de serotonină e asociat cu tulburările obsesiv – compulsive, deci atunci ne fâlfaie fluturi în stomac și nu ne putem gândi la altceva decât persoana iubită, e un fel de temporary insanity de la hormonul ăsta.
+ Adrenalină & norepinefrină – hormonii care controlează raspunsul organismului în situatii de stres.  Hormonii ăia care fac să îți sară inima din piept și să-ți transpire palmele când te războiești cu ursul sunt aceiași care nu te lasă să dormi când ești îndragostit. Și care fac ca partea creierului răspunzătoare de luarea deciziilor bune să ia o pauză, fiindcă tu ești îndrăgostit, instinctual și instinctiv și gata să riști everything for love.
Amigdala și cortexul temporal intermediar (asa s-or fi chemând?) se deconectează și ele de la rețea. Singurele părți ale creierului care ar trebui să mai functioneze în condiții de stres, sub asaltul adrenalinei, intră și ele în grevă.  Amigdala controlează teama, iar cortexul temporal intermediar controlează emoțiile negative. Suntem perfect incapabili de a vedea posibilele pericole, că sistemul e în shut down total. Și totul e roz, cu fluturași și viori.

Și acum, să vină premiul Nobel pentru medicină (sau pentru pace?) la ăla care are un tratament pentru ca acest cocktail de hormoni să nu ne mai îndrăgostească de cine nu trebuie.

Iar data viitoare când îți dai cu părerea despre cine cu cine trebuie să se combine și cum ar trebui ei, anormalii, să reziste eroic tentatiei lor anormale, poate te gândești ce bine te-ai descurcat tu să nu te îndrăgostești.

 

 

Curcubeul de deasupra legii

Am avut ieri și azi așa niște dezbateri aprinse pe teme de tot felul de alte drepturi ale omului… încât mă simt brusc în formă optimă să combat dreptul omului de a îngradi dreptul altui om. Și pentru că asta e prima postare și sunt încă proaspătă într-ale datului cu părerea în public, o să combat pe suport lejer juridic. Așa, neprofesionist, la gut feeling.

Carevasăzică, vom avea un referendum de modificare a Constitutiei pentru că formularea actuala referitoare la familie este (ptiu, drace!) ambiguă.

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între SOȚI, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (Constituție, art. 48)

și de-aici substantivul comun ”soți”, foarte masculin și mai ales, plural, le dă unora emoții pe la sfinctere. În schimb, dacă scriem în Constituție ”soț și soție”, ca prin minune homosexualii vor deveni heterosexuali, copiii nu vor mai fi neglijați sau abuzați de părinții având sexele corespunzătoare, iar nevestele nu vor mai mânca bătăiță d-aia ruptă din rai (că sigur au făcut ele ceva să o merite) pentru că sunt egale în mușchi cu bărbații lor. Ce daca urmatorul paragraf,

(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă (Constituție, art. 48)

face referire la reglementarea căsătoriei prin Codul Civil, care e clar ca bună ziua

(1) Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii. (Cod Civil, art. 259)

Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora. (Cod Civil, art. 271)

si nu numai că interzice căsătoria între persoane de același sex, dar nu recunoaște nici căsătoriile sau parteneriatele civile încheiate absolut legal în strainatate.

(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România. (Cod Civil, Titlul II, Capitolul II, Sectiunea 1, art 277)

Cu toate astea, unii dintre noi se simt în continuare amenințați de spectrul căsătoriei între ”homoxexuali” și de îngrozitoarea perspectivă de a-i lăsa și pe ăștia să moștenească bunurile partenerului care o mierlește. Pentru că în esență despre asta e vorba – căsătoria e o uniune legalizată prin care doi oameni au hotărât să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile. Ne dăm, deci, cu părerea, despre cine cu cine are voie să locuiasca și să își împartă bănuțul. La cererea a 3 milioane de babe voyeuriste – hai, că orice comunitate are baba aia care știe exact cine pe cine *bip*, la ce oră ai venit acasa și cum erai tu îmbrăcata așa, provocator, ca să trezești dorințele bărbaților, nu v-ar mai ajunge odata, dezmățatelor care sunteți!

E, noi suntem mai cu moț. Avem 3 milioane de d-astea. Din care probabil că majoritatea zdrobitoare cred sincer ca e dreptul și responsabilitatea din moși stramoși să apere sărmana țărișoară de atacul perverșilor care acum se sparg în căsătorii homosexuale și ne mai pervertesc și copiii pe deasupra.

Care habar n-au că e deja interzisă prin lege căsătoria între persoane de același sex.

De regimul adopțiilor în România ce să mai zic… Că oricum e o corvoadă să adopți un copil și într-o ”familie tradiționala”. Dar când legea privind regimul juridic al adopției definește

 i) familie adoptatoare – soțul și soția care au adoptat sau doresc să adopte, în condițiile prezentei legi (Legea 273/2004, art. 2),

hai să încercăm o evaluare a șanselor ca un copil să fie adoptat de o familie formată din doi parteneri de același sex. Hm… să fie zero?

Acum, să zic că pe ăștia care habar n-au pe ce lume sunt, n-aș avea mare boala. Că de unde nu e, nici dumnezeul lor nu cere. Perversă mi se pare propaganda celor care știu că  în România sunt deja, dintotdeauna, ilegale, atât căsătoria cât și adopția printre persoane de același sex. Pe ei se pare că nu-i mulțumește să știe cine cu cine, vor să se asigure că statutul actual, de Burkina Faso la capitolul drepturile minorităților sexuale, e mai greu de demontat decât abuzul în serviciu.

Așa că am încălecat pe un curcubeu și am hotărât că nu mă duc la referendum.

Aș putea să mă duc și să votez NU. Dincolo de ideea de boicot în scopul de a nu avea cvorum, ar asta ar însemna (culmea perversiunii!) că legitimez pe jumătate această paradă a babelor de bloc. Fiindcă ducându-mă la referendum să votez împotriva modificării Constitutiei, aș discrimina cumva, cu manta. Aș accepta că e ceva de apărat acolo. Că sunt altfel decât noi, altfel decât normali, că ce presteaza omul la el în pătuț e un criteriu după care trebuie se i se restrângă sau i se extindă niște drepturi. Că unii sunt mai egali decât alții. Aș discrimina și eu, cot la cot la cot cu duamnele care se simt amenințate de căsătoriile gay fiindcă se consumă barbații și le scad lor șansele de măritiș.

Iar pe mine nu ma intereseaza deloc – delocuț capra vecinului. Nici la propriu, nici la figurat.