castelul peles

De când mă știu, vacanţele mele erau împărţite între Mamaia și Sinaia. Când mi-a venit rândul să dau mai departe moștenirea de bucureșteancă următoarei generaţii, am rezolvat repede cu Mamaia. I-am prezentat-o Irinei când era în burtă la mă-sa și anul următor, la 9 luni. După o enterocolită pe care am împărţit-o frăţește toţi cei șase membri ai familiei prezenţi în sejurul ăla, plus vecinii de balcon de care ne separa intim doar o balustradă din inox, am căutat zări mai sanatoase pentru minte și pentru corp. Și nu ne-am mai întors niciodata la Mamaia aia a mea. Probabil fiindcă nici nu mai era demult acolo.

Pe Sinaia în schimb nu m-am grăbit deloc să i-o prezint. M-am hotarât brusc, am găsit greuţ o camera și nu unde voiam, că, de, vacanţă la ăștia mici. Și am plecat. Eu, cu nostalgia copilărelii mele prin toate cotloanele celui mai preţios orășel de munte, ea, cu grija telefonului și a maimuţoiului care trebuia neapărat achiziţionat de la Petrom.

Nu-mi place să călătoresc. Dar dacă trebuie, măcar să fie toamnă. Nici cald, nici frig, neapărat lumina aia mieroasă și pădurile arămii. Pe măsură ce mă apropiam mi-a venit si dorul. De Sinaia, cu fachwerk-ul ei, de zidurile din piatră, de acoperișurile din tablă într-o anumită nuanţă de verde, de dantelăriile în lemn. Am găsit-o tot acolo, și destul de aproape de ce-mi aminteam.

Acum, provocarea era să-i vând Irinei ceva cu care să înlocuiască pentru câteva ore telefonul. Plecasem de-acasă cu gândul la telecabină și fantezia lejer nerealistă că o luăm până la cota 2000, de-acolo traseu lejeruț până la Babele și înapoi jos cu telecabina în Bușteni. Dar înainte de toate, prințesele trebuie să meargă la Peleș. Și-a uitat și telefonul în camera, așa că am avut și șansa de a mai schimba două vorbe pe drum. Adica ea să bombăne că drumul e plictisitor, eu să o cert că poate n-ar mai fi așa plictisitor dacă și-ar mai ridica din când în când nasul ăla cârn din bocanci să se uite în jur.

La Peleș, următoarea frustrare – de ce sunt regii așa norocoși? De ce ei stau în castele și noi nu? Și colac peste pupăză, s-a mai și închis pentru curățenia anuala, deci nu putem decât să ne învârtim în jurul lui și să pozăm prințese. Care au hotărât că în lipsa norocului sus-menționat, acum va trebui să se mărite cu un rege ca să aibă și ea parte de castelul ei.

La o tură în jurul castelului – șoc și groază – niște dorei au avut diverse inițiative de a proteja elemente, considerate probabil vulnerabile, cu improvizații din policarbonat. Castelul Peleș, monument, simbol al Casei Regale, peticit cu policarbonat! Mai exact, cam tot ce avea potențial de a ține apa – fântâni, bazine decorative – a primit o umbrelă de plastic. Că ce să facem, ne punem și noi amprenta pe ce putem, cum putem, cu respectul caracteristic pentru valori.